vreau si eu ucp-ul meu

pe drumul spre casa,azi, pe ceata si ger si impiedicandu-ma vizual de cea mai urata aglomerare de chioscuri sinistre, unde se vor vinde in curand bibelouri de sezon, dar si fulare roz-fosforescent, m-am gandit.

am inteles exact ce ma poate face fericita intr-o clipita. un urias cel prietenos, dintr-acela care te cara in spinare pana acasa, cu spate cald, primitor si usor incovrigat, cat sa ma pot culcusi eu mai bine. sa fie putin mai scund, dar si mai prietenos decat ucp din cartea aia frumoasa; sa vorbeasca aproape corect, dar sa ne intelegem perfect. eu sa ma sprijin in barba pe umarul uriesesc si sa pun intrebari stupide urmate de de ce?-uri tot drumul spre casa. el sa raspunda anapoda, total pe sarite, s-apoi sa-mi promita ca-mi face clatite.

s-ajungem acasa, sa nu incapa pe usa, sa-ndese o mana pe fereasta de la bucatarie, sa faca clatite de-acolo: eu torn aluatul, el tine tigaia prin geam, o-nvarte, suceste si gata clatita. o ung cu dulceata de mere ciudate, impaturesc,o impart, arunc spre fereastra. el multumeste si stim ca nu-i ajunge nici pe-o masea, asa ca ne punem pe treaba.

doare, deci inca o mai am

actiunile mele sentimentale haotice, toata sarada asta cu scorpia de neimblanzit, faptul ca sunt mereu cel mai barbat din incapere, au un scop precis. nu mai vreau sa trec prin trilioane de cioburi, nu mai vreau sa simt durerea aia acuta in stomac(am observat ca durerile de gastrita si cele de corason sunt localizate in aceeasi zona. wtf?).deci decat sa planga mama, mai bine sa planga ma-sa.

un plan frumos, o initiativa laudabila, o punere in scena convingatoare. atunci de ce tocmai m-a luat durerea care nu e de la gastrita? am facut totul conform schemei, ba chiar am exagerat usor la partea cu scorpia. asa ca nu merit asta si zau daca mai inteleg ceva.

am stat cca 5 minute sa-mi ascult inima care batea dubios, sa acomodez durerea erotica de stomac cu febra din dotare, sa-mi plang de mila, toate in acelasi timp. apoi mi-am dat seama ca e miunat ce mi se intampla. sufar, deci exist! tratamentul inuman la care mi-am supus inima vreun an si jumatate n-are aboslut niciun efect.

asa ca imi dau voie sa fiu deprimata in noaptea asta pentru ca oameni cu acelasi nume de familie incep sa moara in jur, pentru ca febra si tusea sperie si cea mai nobila si curajoasa pisica, pentru ca sunt cercetata de o comisie disciplinara (nu, nu lucrez la 2 si un sfert, doar la un ong care valoreaza fix atat), pentru ca e posibil sa ma fi indragostit aiurea-n tramvai.

de maine dimineata insa, pocker face.

aiurea

un baiat ma face mincinoasa din doua-n doua vorbe. cand mai plastic, cand mai elastic, fapt e ca taca-taca-taca, pe capul meu. n-am cum sa-i arat ca n-are dreptate si probabil ca nici nu merita sa ma obosesc, daaaaar e ATAT de frustrant sa fii acuzat pe nedrept, incat ma apuca ciripitul nervos de vrabie calcata pe firimitura. voi, cei ce nu sunteti acuzati prosteste, sau, daca sunteti, aveti dovezi ad labam, nici nu stiti cat sunteti de fericiti!

a intrat cineva pe blogul ASTA cautand "ruchi de mireasa". azi. vorbesc serios! sa faca bine sa iasa de pe blog si sa se intoarca peste vreo 10 ani sau deloc!

s-acum, ca mi-am varsat oful, ma intorc la scris prezentari pentru petrut & gabriel. tare mai sunt necajita, ofofofofof!

locul meu nu e aici

partea ce mai rea in a fi prins intr-o oala cu oameni indoielnici e ca esti considerata o bucata din aceeasi supa.

cand lucrezi cu analfabeti, gasculite duse la biserica, securisti ratati, gospodine retardate, smecherasi de bucuresti, harpii grasute, astia toti te trateaza de parca ai fi unul dintre ei. 0 respect, iti este insultata inteligenta in mod constant, esti banuita de toate marsaviile grupului si, partea cea mai suparatoare, toti cretinii se trag de sireturi cu tine.

invat noi lucruri despre mine, cum ca nu sunt un om atat de tolerant cum mi-as fi dorit si judec tare oamenii veniti dintr-o lume diferita de a mea.

locul meu nu-i aici, am nevoie de discutii savante, flori pe birou, cravata si butoni, de corin chiriac si de costica, de cristiana si de romi, de un strop de normalitate si de youtuburi din anii 80, date la maxim dimineata.

acest purcelus rautacios este tare, tare trist. :(

cele 11 minute by andressa coelho sau cum avem parte fix de blogurile pe care le meritam

in timp ce andressa ne invita sa-i admiram zambetul de videoblogarita, terorista isi pierde rabdarea si se resemneaza, iar noi n-o sa mai cititm despre ce sa mai citim.

de-abia astept sa transform lactobarul intr-o petrecere privata continuua, in care aleg cu ruchiile mele cine imi intra in casa.

nu dau doi bani

de tapinarii stiu de prin clasa a 10-a, adica de multa, multa vreme. mi-a facut un cd varul meu subversiv si de-atunci ma fac sa rad si sa plang mai ceva ca cele doua femei din viata fiecaruia.

in fiecare an imi iau portia de misoginism. e prea misto sa faci sf valentin cu versuri despre femei cazute peste barbati cazuti. acum, intr-o atmosfera sarbatoreasca, t&c m-au boscorodit pe mine, femeia, de ziua mea, 8 martie. am ras cu lacrimi(grecul meu s-a aplecat spre adela si a intrebat-o discret: "de ce rade numai ea?"), dar m-am si posomorat peste masura. in fata mea se desira o papiota trista-trista: tineretea unui barbat s-a topit intre fesele plinute ale unei oarecare in fusta scurta. ca sa intelegeti, acum 5-6 ani, tanase avea plete si nu dadea 2 bani pe doua tate bronzate. acum se insoara, face glume de tractorist cu si despre nicoleta luciu, e tuns scurt si are burtica.

e trist si previzibil sa ajungi asa, dupa ce canti din toti pieptii "cuvantcucuvant" si "iesi fa afara". ti-o spune domnisoara pr in persoana. ce le fac femeile barbatilor, n-am sa inteleg niciodata. si de ce sa iei unul stricat si sa te apuci sa-l ungi tu sa nu mai scartaie, cand dupa colt gasesti legiuni de barbati exact-asa-cum-vrei-tu? toti misoginii pe care-i stiu au sfarsit prost, cu o proasta. pun pariu ca, in timp ce ghicesti forma bigudiurilor prin baticul fuchsia si te impiedici de colectia de pantofi cu toc toamna-primavara, tatele alea bronzate incep sa valoreze cate ceva.

*acest post este scris astazi, a doua zi de dupa ziua femeii, din solidaritate cu echipa adversa (multam fain pentru flori, bai domnilor!). sa bem 44 si sa ne gandim la noi si la viata.

cum plange un copil

azinoapte am pierdut-o pe mucca.
noul muncitor care repara peretii nu e nici legionar, nici hormonal, ci pur si simplu dobitoc. m-a rugat sa nu inchid pisica in dormitor, ca va avea grija de ea. evident, cretinul a iesit cu pisica printre picioare. n-a lasat nici macar un bilet: "mai fata, tocmai ti-am pierdut pisica prin cartier, n-o mai cauta in casa." a plecat.

mi-am dat seama in 30 de secunde ca ceva nu-i in regula- mucca venea intotdeauna sa se lipesca de picioarele mele, sarea pe scari pana sus de cum auzea cheia in usa.

a urmat o ora de bazait, informat co-stapan c-am pierdut pisica, sunat prieteni care sa ma ajute s-o gasesc, injurat muncitor nenorocit, ii iau gatul, ii sparg capul.

10 noaptea, ruchi plangand cu sughituri, in timp ce de partea cealalta a telefonului, voci din ce in ce mai calde si resemnate incercau s-o linisteasca. verificat pe sub masini, strigat toate cele 5-6 prenume pisicesti, inchis telefonul. paznicul restaurantului vecin intreaba:
"ce-ati pierdut, domnisoara?"
"o pisica mare si neagra."
"pai si de ce plangeti asa?"
"pentru ca o iubeeeeeeeesc" + hohot de plans
"uitati o pisica neagra acolo, pe gard!"
"aveti dreptate!"

mucca mea statea cocotata ca o pupaza pe gardul vecinilor. o durea sub coada de stapana-sa care se dadea de ceasul mortii, noaptea la 10, pe o strada respectabila din bucuresti. am momit-o cu un pachetel de mancare (mersi brad pentru idee). a trebuit s-o caut la colti(are unul putin ciobit) pentru ca, desi dupa greutate parea sa fie a mea, cele cateva ore petrecute "in salbaticie" o facusera de nerecunoscut.

dupa ce-am pupat-o ca pe moastele sfinte, au inceput reprosurile: "nerecunoscatoareo, te-am suportat in calduri, te-am rasfatat, iar tu o stergi dupa motani?". adevarul e ca n-am mai fost de foarte multa vreme atat de fericita. si mi-am adus aminte cum e sa plangi ca un copil. e o diferenta mare de tot, plansul de nervi e unul plin de tensiune si de fapt neimportant. insa deznadejdea pe care o simti atunci cand iti dai seama ca ai pierdut o pisica pe care o iubesti te trimite pe plaja de la mamaia, cand aveai 5 ani si fratii tai dementi s-au pitit de tine, sa vada cum reactionezi. tu, cu ochi din ca in ce mai mari, cercetezi patura cu patura, crezi ca esti tu nebuna si aeriana, pana la urma renunti si-ti trantesti fundul pe nisip, dand drumul unui hohot induiosator. astia ies din ascunzatoare razand ca dobitocii, tu le faci morala- ca orice copil de 5 ani nesuferit de matur- stergi lacrimile, esti cea mai fericita copila de pe plaja si primesti cantitati uriase de piersici ca sa-i ierti.

azinoapte i-am intors spatele muccai si a dormit in scobitura din spatele genunchilor mei. sa se-nvete minte!

cine mi-a pus pofta-n cui?

nutresc sentimente deloc simpatice pentru toti cei care, de vreo trei ore incoace, si-au asternut rauri-rauri de ospete. unii sigur au servit peste sau afumaturi delicioase, chiar si branza din cele bune, cum am si eu prin frigider.

mancati,mancati, nu va deranjati! nu, nu-i nevoie sa va faceti griji pentru mine. imi vine si mie randul acusica, adica am sa mestec din nou cu placere draceasca bunati indo-europene. deocamdata sunt cufundata in greturile mele interminabile si va urasc pe toti pentru ce v-a soptit cerul gurii in seara asta: muschiulet de porc sau pate vegetal, mi-e totuna.

ma duc sa-mi fac un ceai. :(

declicul sau cum am devenit brusc un om frumos

"declic"e un cuvant care suna tare stupid. poate ca asta e motivul pentru care orice declic e stupid. nu-mi pot explica de ce ma indarjesc sa fac lucrurile sa mearga, chiar daca in urma mea alearga o fanfara de turci mustaciosi care urla si trompetesc: "uraaat! uraaat! foarte urat! fa ceva, ruu-ki, fa ceva!", insa un gest marunt, o vorba spusa pe masa nepusa umple paharul.

baiatul prostut, dar frumusel si inimos din liceu, caruia nu stiam cum sa-i spun ca ma plictiseste INGROZITOR, a rezistat eroic doua luni. doua luni de feerie pentru el, de casacat contrinuu si fixat muste pe pereti pentru mine. momentul in care m-am hotarat ca asa nu mai merge a fost dimineata sfatului valentin, cand dumnealui m-a cadorisit cu un bibelou roz, cu amorasi sclipiciosi.

altadata s-a lasat tacerea peste o prietenie frumoasa, cand colega mea de banca a refuzat politicos sa ma duca acasa cu un taxi, dupa ce lesinasem la ora de chimie. nu s-a intamplat in timpul incaierarilor prietenilor ei (unul din ei a facut puscarie in cele din urma, :) ), nici la vreun chef de manelari pe unde mi-a fost dat sa ajung, descumpanita si incruntata.

a mai fost o domnisoara care s-a razgandit in ultimul moment si m-a lasat sa plec singura la bucuresti sa-mi dau examenul de admitere, dupa ce cu o luna inainte trebuise s-o usuiesc pe mama, insotitoare mai mult decat voluntara, pentru ca nu se suportau. nu faptul ca spunea lucruri ingrozitoare despre mama m-a facut sa o evit, vedeti, totul a avut o pricina mult mai mica.

nu faptul ca se uita la mine ca la un mic extraterestru, si nici cearta ingrozitare din nopatea de inviere nu m-au pus pe fuga -am plans ca o vaca si am asteptat sa se intoarca- ci faptul ca, de ziua mea, intr-o duminica, a stat la serviciu pana tarziu si apoi s-a dus acasa sa se culce.

si, cel mai curios, n-au fost certurile de fiecare data, iubitele trase la xerox, acuzele, subreta, a fost un zmeu pe care nu l-a inaltat cu mine cand trebuia.

vedeti cat de mic poate fi un declic?

pe aceasta cale, solicit ajutorul lui liviu dumitrascu

luna decembrie e de un cacat deosebit de vreo 2 ani incoace. mecanismul e simplu si recurent: un dement, o iesire atomico-furibunda, lipsa mea de reactie, public nepasator, o hotarare.

de fiecare data, declicul e incredibil de ironic. prima oara a fost o isterica plina ochi de ea care starnea saptamanal un mic scandal diplomatic; mi-a urlat ca nu asa se face pr, cum cred eu, ca-s prea draguta cu oamenii. acum, un lingau care scrie mail-uri externe cu greseli de ortografie, crede ca-s incompetenta si ca ma folosesc de relatia mea cu sefii ca sa-i pun pe ceilalti intr-o lumina proasta. textual, sunt singurul om care "incurca" si care nu are pe ce sa fie evaluat, pentru ca nu face nimic intr-o agentie de care oricum nu-i pasa deloc.

ca de obicei, m-am blocat. am intrat pe modul autist, din care n-am mai iesit de-atunci. pentru ca sunt intr-adevar o vaca, am mai si jelit printre picaturi, dar nu prea mult, fiindca, nu-i asa, eram prea ocupata sa alerg prin hipermarketuri, expozitii, magazine si magazinase, pentru ca bunul COLECTIV sa aiba parte de cel mai frumos brad, cel mai bun cozonac, cel mai fiert vin, cele mai frumoase ornamente, cele mai dichisite cadouri. asta in timp ce-mi trimiteam nodul din gat incolo, spre esofag si ma gandeam ca NU MERITA ABSOLUT NIMIC oamenii astia. cei care au observat ce mi se intampla si au tot incercat sa ma inveseleasca au fost, evident, cei care chiar nu au niciun amestec in tot cacatul asta.

de luni incep sa-mi fac planuri de duca. si, cu greu, sa le explic sefilor ca de data asta chiar trebuie sa plec si ca nu e vina lor, desi, intr-un mod ciudat, chiar a lor e vina. din fericire, imediat ce-mi va trece nodul din gat, voi trece la o stare de optimism molipsitor- doar am inteles pana acum ca intamplarile de genul asta nu fac decat sa ma trimita in alt loc, unde o sa-mi fie mai bine, cel putin pentru o vreme.

ironic, din nou, si total karmatic, e ca plasatorii de nod in gat imi fac un serviciu imens. da, datorita lor si a bunelor intentii cu care ma inconjoara, tare ma tem ca o sa-mi fie din ce in ce mai bine; dar ce zic eu" bine", superb! o sa-mi fie superb! de-asta trebuie neaparat sa le multumesc celor doi binefacatori de pana acum si sa-l astept cu interes pe urmatorul.

ah, ar mai fi ceva de inteles din toata nebunia asta: nu exista prieteni la serviciu, exista doar colegi; nu trebuie sa te implici emotional, sa le daruiesti parti tot mai consistente din tine, sa incerci sa indrepti nefacutele, sa le iei apararea, sa faci sa se intample lucruri pentru ei. la sfarsitul zilei, iti dai seama ca ii doare fix in cur de tine; de fapt, gresesc, multi dintre ei chiar au sentimente puternice pentru tine; cu totul negative. catre ei, direct de pe blogul meu, un "duceti-va dracului!" cat toate zilele.

prietenului meu

imi pare rau. stiu ca tie iti trebuia un prieten, nu un taur cu ascendent in leu si luna in scorpion care sa pofteasca la tine din punct de vedere romantic. asta-ti mai lipsea, bietul de tine!

stiu ca te-am speriat. de obicei ma controlez, nu fac declaratii din astea. eu nu stiu cum sa ma comport cu barbatii care imi plac, asa ca nu ma comport deloc si gata. maximum a ceea ce am facut pana acum a fost sa iau de mana un baiat, dupa ce am stat o zi jumatate de vorba. ah, ar mai fi si faza aia in care m-am asezat in bratele unuia, insa nu se pune pentru ca bausem prea mult vin cu scortisoara si am crezut ca ma pun pur si simplu in fotoliu; am fost foarte surprinsa cand fotoliul m-a mangaiat pe o mana.

acum nu stiu ce m-a apucat, dar m-a apucat prost. tu aveai nevoie de un prieten, nu de un taur cu ascendent in leu si luna in scorpion care sa pofteasca la tine din punct de vedere romantic. iarta-ma, din momentul asta incetez. promit.

ruchi, de ce plangi ca o vaca?

circa sapte minute am avut azi timp de o tragedie personala. nu inteleg cum un om se poate simti amenintat de mine sau cum umilirea mea in fata colegilor ii poate produce o satisfactie. cand am ajuns genul de om care sa te imbie sa faci asa ceva?

noi, oamenii care ne dam demisia din principiu, n-o sa fim niciodata fericiti. e un concept total gresit pentru lumea de cacat in care traim. cred ca prefer salariul de librar, ala indecent de mic. daca o sa vrea cineva vreodata sa lucrez in advertising sau alt domeniu la fel de scabros, atunci sa faca bine sa scoata un salariu indecent de mare.

si m-am indragostit. ce de obicei, de cel mai nepotrivit om din univers. cel mai trist lucru e ca nu puteam inventa un om mai potrivit.

sifonierul scartaie de nebun, nu-i asa?

nu dorm bine cand nu esti acasa. acum, dupa casa somnului, se pare ca am tot felul de idei absurde: ca visez nesfarsit timp de doua melodii, ca pic de somn in timpul unei discutii, ca am o insomnie hotarata si autentica.
am incercat bai fierbinti la picioare, pentru ca slaba circulatie a sangelui si senzatia asta stranie de teama sunt nedespartite. am incercat sa-mi ocup mintea cu lucruri simple si migaloase, de-asta tastez acum cu unghii rosii pe jumatate uscate. zau ca nu merge nimic!
jazz-ul nu ma ajuta nici el. am avut o surpriza placuta insa: in timp ce-mi puneam in functiune metoda imbatabila- cele mai frumoase amintiri cu putinta- si mi-au sarit in fata zeci de priviri de-ale lui tudor, am devenit foarte frustrata: sunt oameni care m-au vazut zile in sir si n-au reusit sa-mi lase macar o urma placuta, buna de folosit ca arma impotriva celui mai urat urat. si m-a pocnit: eram la mama si mi-a gasit masina de scris verde-brotac. mare mirare, mai avea o umbra e tus. a inceput sa scrie greoi- literele nu prea se lasau tiparite- cu multime de greseli. se putea deslusi totusi un raport amanuntit al agentului secret prizonier in casa spioanei ruxi. foaia impaturita zdrenturos a scapat de "marea curatenie" pentru ca se ascundea netrebnica printre hartiile mele de la birou. cand am gasit-o, era deja prea tarziu. furia trecuse . o am si acum. demn de retinut ca episodul s-a intamplat intre un reparat de clanta si o revizie a closetului, deci vorbim de un week-end cu adevarat reusit. eu sunt partial eliberata- am reusit sa-mi amintesc macar un lucru cu totul si cu totul frumos de-atunci.
mai ramane spaima de-acum. nu pot sa dorm nicicum si..(.stai asa ca-mi raspunde ana, de la capatul celalalt al messengerului si al lumii...doamne, ce bine e sa ti se inroseasca o portiune mica a monitorului, plus pac-pac-ul linistitor.)
...si ma gandeam ce bine ar fi sa ai un om cu care sa faci un pact: la orice ora te-as suna, tu sa-mi raspunzi. eu sa-ti zic de ce sunt rau, sau speriata, sau de ce nu pot sa dorm. si tu sa-mi spui o poveste si eu sa adorm. si invers, sigur ca si invers! ultima oara cand am sunat pe cineva la o ora stranie pentru ca ma taiasem in podul palmei si eram singura in casa si ma gandeam "de ce sunt eu singura in casa, taiata la mana, in loc sa fiu cu tine?", a raspuns de la un party dubios, reamintindu-mi de ce eram eu singura in casa si nu cu el. l-am rugat frumos si mi-a spus o poveste atat de urata si deprimanta si scurta si gresita, cu o omida care murea la sfarsit, normal.
deci vreau un numar de telefon al unui om care se lasa deranjat noaptea pe la 2-3 si care stie snoave si asa, fara omidute care mor dupa doua minute.

fosta misogina, caut stapan

cu scopul de a-i trece organele genitale prin masina de tocat!

mie mi-a placut sa fiu misogina, sa vorbesc urat despre fetele-femei care iau cu asalt mall-uri, au cate trei tipuri de smac pentru fiecare centimetru de ten, se intalnesc "ca fetele" sa vorbesca despre diete si puncte negre si barbati, isi bat joc de ore intregi din viata pe scaune inconfortabile de coafor, sunt fane "sex & the city", citesc pe nerasuflate colectiile chic si cocktail, rup bucurestiu-n doua pe tocurile lor smaltuite.

intotdeauna am preferat compania domnilor-golani, discutiile despre lume si alte nimicuri, paharul de bere care intra cu noduri de la atata ras, unghiile neingrijite, parul ciufulit, injuraturile si vestile din campionatul de fotbal.

cu mintea mea aproape neinceputa, imi imaginam ca prieteniile mele cu domni pot esua ca o balena nefericita numai cu concursul eternilor hormoni, care trec prin socuri electrice pana si cea mai candida camaraderie. iata ca m-am inselat. am presupus ca, trecand botezul, ca orice marinar cu pielea frageda, am castigat respectul unui om. cacat! adevarul e ca unii nu pot intinde de respect ca de o plapuma elastica, asa ca il pastreaza pe tot ca sa se inveleasca numai pe ei.

orice as face, oricat de mult as asculta, m-as implica, as sari cu sfaturi, fapt e ca raman un simplu receptor asupra caruia iti sade bine sa arunci frustrarile. cuvantatoarea care iti e la indemana, poate chiar singura dispusa sa te asculte. ma respecti pentru tot ceea ce ti-am aratat ca sunt? sigur ca nu. dupa cum am stabilit deja, borcanul cu respect e rezervat numai pentru tine. asa ca iti permiti sa-mi faci cea mai traumatizanta scena cu putinta, atat de groasa incat stii foarte bine ca nu ma mai pot uita niciodata spre tine. fizic. nu voi putea sa iti cuprind fata cu privirea niciodata, pentru ca ochii mei nu vor sa mai vada un asemenea om.

dupa n+1 dezamagiri, senzatia de deznadejde trece repede. m-am obisnuit. iubiti, familie, prieteni. toti o gresesc la un moment dat. peste unele lucruri pot sa trec, peste altele ba. cand apesi cu un deget nepasator rana despre care ai stiut cat e de adanca, nu exista cale de intoarcere.

raman umpic mai batrana si amara, mult mai atenta cui si cat ii dau din mine (desi parea greu de imaginat ca pot deveni si mai salbatica decat sunt deja). si mai raman cumva: cu un gen ciudat de respect fata de femei, care sunt isterice, ce-i drept, insa au un potential violent pe care il pot tolera, unde mai pui ca orgoliul le dicteaza cel mult sa fure iubitul prietenei, in nici un caz sa se poarte cu toti cei din jor de parca ar face parte dintr-o specie demna de dispret, cu 12 trepte mai jos pe scara evolutiva.

nu va pacaliti singure fetelor, nici cu girl power-u' nu ma dau. sunt varful unui triunghi isoscel, la distanta egala de extremitatile bazei: cea misogina si cea feminista. daca esti blonda mi-ai facut ziua, daca esti cretin o sa te trezesti cu un guler de scanduri in jurul gatului. simplu.

mai am putin

mai am putin si ma maturizez de tot. adica in curand o sa intuiesc cu succes pana in ce punct poate merge o prietenie si cam cat din mine trebuie sa tin in mine. am fost obisnuita cu oameni pe care ii sunam in tari straine la 4 dimineata, inecata in sughituri, cu surori care nu stiu cum sa afle ce se mai intampla cu mine si care protesteaza de cate ori afla de ceva dupa o jumatate de an.
dar asta nu se va intampla mereu si probabil ca nu-i nici normal sa fie asa. pana una-alta, imi pare atat de rau ca am revarsat problemele mele asupra altora. nu-i cinstit fata de ei si te simti cumplit cand iti dai seama ca lucru asta i-a stanjenit tot timpul. noul meu deziderat e sa ma transform intr-un burete care, oricat de tare ar fi zguduit, sa nu mai picure nimic. la cat sunt de incapatanata, nici momita cu zahar cubic nu mai spun nimic de-aici inainte.

si-mi mai doresc ceva: sa scap odata de datorii si de povara investitiilor in mochete si alte cacaturi. cand castigam foarte putini bani, dar nu ma simteam obligata sa tin pasul cu lucrurile, eram extrem de fericita. acum ma inham in lucru pana la epuizare ca sa ies dintr-o situatie in care ma simt permanent sub presiune. in curand o sa vina vremea in care o sa am o conduita mercantila ireprosabila si o sa pot de fapt sa imi bag picioarele din nou in cuvantul "bani" pe care il detest din tot sufletelul meu de copil.

cristi, viata, universul si tot restul

foarte putina lume se gandeste la ce se intampla acum in cele 2 apartamente a cate 3 camere (sursa: can-can). acolo sunt niste oameni care tin piept calomniilor de o luna. in fiecare zi apare un comenariu nou, mai dement decat toate celelalte scrise pana acum.
nu-i putem ajuta cu nimic. am scris pe blogurile noastre, am tacut pe blogurile noastre, am strans maini de necunoscuti pentru ca simteam in ele acelasi soi de indignare. ii poate linisti asta pe cristi si pe ai lui?

cum ar reactiona mama daca m-ar afla varata intr-o hazna similara? ce as face daca iubitului meu nu i s-ar parea amuzanta "tarfa portocalie"? sefii mei ar intelege vreodata asa ceva?

cristi e un copil dezarmant. nu te poti intalni cu el fara sa-l strangi in brate; citeste cu aceeasi energie cu care fredoneaza din britney spears; poarta discutii academice cu usurinta cu care vorbim noi despre vreme; e prieten cu toata lumea si il suspectez ca are o cumpana mica, un fel de iades, pe care-l foloseste ca sa gaseasca canalul de comunicare potrivit. e lipsit de orice urma de ura sau frustrare. respecta deopotriva cocalarii, tiganii, baietii de cartier, blondele, intelectualii si pun pariu ca nici cu marinesco n-are vreo problema. e peter pan si pana mai deunazi vedea toate minunatiile alea delicioase pe masa. cristi trebuie sa fie bine pentru ca are raspunsul la cea mai dificila intrebare: ce sunt viata, universul & tot restul? trebuia doar sa si-l aminteasca si sa-l dea mai departe celor dragi.

cred ca asta e singurul mod in care il pot ajuta: 42!

menajata si neamenajata

asa sunt eu: o plaja cu nisip care iti maltrateaza talpile, o gradina napadita de pir cu fir sanatos, o baraca pescareasca soioasa la colturi.
numai ca si oamenii neamenajati isi doresc sa fie menajati, cel putin in momentele in care s-asa le e greu, din oficiu.

cocorii un' se duc cand se duc?

cred ca ma mut inapoi acasa. ieri mi-am dat seama ca viata mea e de un cacat complet aici. sunt atat de putine motive pentru care sa raman (si se imputineaza pe zi ce trece), incat ma apuca rasul cand ma gandesc la incapatanarea mea de pana acum. am obosit sa caut, sa inteleg, sa aman, sa sper in mai bine.

probabil ca o sa am o gradina de trandafiri perfecta, o sa scriu ganduri proaste pe coli ingalbenite ca sa am senzatia ca fac ceva cu viata mea, o sa-mi pierd serile citind biblioteca mamei in hamacul ala albastru din curte. si e foarte probabil sa ajung fata batrana, cea mai batrana dintre fetele mamei. o sa fiu exact ca un personaj sinistru din romanele cu boieri si boieroaice.

in loc de tractir, sictir

oricat de bine intentionat si echilibrat esti, n-o sa-i poti impaca niciodata pe toti. tot timpul e ceva de comentat; fiecare are frustrarile lui si tu trebuie sa le cunosti foarte bine si sa le arunci cat colo, in curtea altei agentii.

e obositor si nedrept, iar eu m-am cam saturat. nu face parte din descrierea jobului sa fac lucrurile sa mearga intre oamenii astia, sa se simta bine impreuna si sa fie creativi. in acelasi timp, ar trebui sa-mi bag picioarele in imaginea unei agentii care, pana una-alta, nu pare sa fie foarte constienta de existenta mea.

concluzia? vezi-ti de treaba ta, codano, si lasa-i pe astia exact in punctul in care i-ai gasit. eu ma duc la mare, cine vine?

ruchi e de fapt anduta, iar bunica e tot bunica

pentru bunica mea n-am fost niciodata ruxandra. a hotarat de la inceputul relatiei noastre ca-s anda, asa cum ana-maria fusese anca inaintea mea.
doua lucruri o enervau tare la mine: faptul ca nu mancam si parul de pe ochi. si-acum aud limpede :"mananca anda,mananca! si "leaga-ti si tu parul ala cu ceva!". ii placea in schimb ca eram cuminte, o ajutam sa faca lucruri si ma jucam frumos. rasplata era tinuta sub cheie, in dulapul albastru- biscuiti, napolitane, pufarine,bomboane de menta. mereu era ceva bun acolo si simplul fapt de a da tarcoale camerei era o provocare pentru papilele mele gustative.
apoi am mai crescut si am inceput s-o iubesc pe bunica din ce in ce mai mult; cred ca scapasem de complexul nepotului crescut de parinti. mi-amintesc de o vara in care am varsat ceva pe mine si a trebuit sa ma schimb. bunica a venit fuga-fuga cu o bluza in carouri, cu guler dubios, croita de maini grasute si pricepute dupa un model stiut numai si numai de ea. i-am zis: "sa stii ca pe-asta ti-o fur la bucuresi, ti-o plimb pe la discoteci!" si asa a fost (in fine, in cateva ceainarii si in vama tot am fost cu ea). faptul ca nepoata ei purta ceva lucrat de ea a facut-o sa chicoteasca de placere. a urmat o insiruire a intregii garderobe, cu promisiuni si amanari si tot tacamul, caci era in stare sa-mi dea si rochiile de biserica, plus sortul de pe ea. mi-e tare drag de camasa mea, e atat de bine sa ai un lucru care sa-ti aminteasca de cineva. cateodata e suficient sa atingi o bucata de panza si ai in fata ta obrajii rosii ai omului pe care l-ai iubit atat.
cand i s-a spus ca a venit "ruxandra" sa o vada, eram sigura ca n-o sa inteleaga nimic. de ceva vreme nu mai era lucida, iar numele asta ii putea fi cu atat mai strain. dar m-a recunoscut. in dimineata aceea anduta si anda se evaporasera si nepoata ei si-a recapatat numele: ruxandra.
cred ca stiam amandoua ca e ultima oara cand ne vedem.