declicul sau cum am devenit brusc un om frumos

"declic"e un cuvant care suna tare stupid. poate ca asta e motivul pentru care orice declic e stupid. nu-mi pot explica de ce ma indarjesc sa fac lucrurile sa mearga, chiar daca in urma mea alearga o fanfara de turci mustaciosi care urla si trompetesc: "uraaat! uraaat! foarte urat! fa ceva, ruu-ki, fa ceva!", insa un gest marunt, o vorba spusa pe masa nepusa umple paharul.

baiatul prostut, dar frumusel si inimos din liceu, caruia nu stiam cum sa-i spun ca ma plictiseste INGROZITOR, a rezistat eroic doua luni. doua luni de feerie pentru el, de casacat contrinuu si fixat muste pe pereti pentru mine. momentul in care m-am hotarat ca asa nu mai merge a fost dimineata sfatului valentin, cand dumnealui m-a cadorisit cu un bibelou roz, cu amorasi sclipiciosi.

altadata s-a lasat tacerea peste o prietenie frumoasa, cand colega mea de banca a refuzat politicos sa ma duca acasa cu un taxi, dupa ce lesinasem la ora de chimie. nu s-a intamplat in timpul incaierarilor prietenilor ei (unul din ei a facut puscarie in cele din urma, :) ), nici la vreun chef de manelari pe unde mi-a fost dat sa ajung, descumpanita si incruntata.

a mai fost o domnisoara care s-a razgandit in ultimul moment si m-a lasat sa plec singura la bucuresti sa-mi dau examenul de admitere, dupa ce cu o luna inainte trebuise s-o usuiesc pe mama, insotitoare mai mult decat voluntara, pentru ca nu se suportau. nu faptul ca spunea lucruri ingrozitoare despre mama m-a facut sa o evit, vedeti, totul a avut o pricina mult mai mica.

nu faptul ca se uita la mine ca la un mic extraterestru, si nici cearta ingrozitare din nopatea de inviere nu m-au pus pe fuga -am plans ca o vaca si am asteptat sa se intoarca- ci faptul ca, de ziua mea, intr-o duminica, a stat la serviciu pana tarziu si apoi s-a dus acasa sa se culce.

si, cel mai curios, n-au fost certurile de fiecare data, iubitele trase la xerox, acuzele, subreta, a fost un zmeu pe care nu l-a inaltat cu mine cand trebuia.

vedeti cat de mic poate fi un declic?