prietenii stiu de ce

nu, aseara nu ne-am pisat pe ghinde si pe catelul de sub ele.
ne-am pisat pe tristetea mea, pe senzatia mea de I can't let go, pe noul eu- plictisitor si supus, gata de martiriu la o pocnitura de degete, indragostita ruchi cu o lampapumpa (the american for plapuma) de prostie peste cap si perne de plansete sub ochi, pe oamenii care nu ne iubesc si nu ne accepta asa cum suntem noi, oamenii care se gandesc numai la ei si se victimizeaza, care vorbesc klingoniana si se incrunta ingrozitor cand incerci sa le explici ceva despre tine intr-o limba general acceptata, oameni care nu te asculta pentru ca sunt prea ocupati sa-si auda gandurile despre cate li se mai intampla lor, oameni care habar n-au ce-au pierdut asa, la mustata, ca erau so close, so damn close...
a fost o seara frumoasa cu pietenii "aceia": cu o adela foarte bine documentata (discovery channel freak), explicand stiintifico-fantastic despre silicoane si pompite, marirea ca o iluzie optica (imbracarea in material alb a obiectului muncii, am conchis noi), o ina care asculta, radea si ridica mingea la fileu, o irena care topaia in dreapta si-n stanga, printre licori ambetante, incercand sa ma faca bine pe mine si un dragos uber-sweet pe post de male insight provider in conditiile in care le gandeste de fapt din ce in ce mai mult ca o femeie; toata lumea s-a implicat, m-a cocolosit, mi-a cantat in struna. uitasem ce bine e sa fiu eu cu oameni ca mine.
am dormit cu biata irene, am ocupat iar locul omului care se protapeste in diagonala in patul ei(delimitat aproape criminalistic, cu creta alba), am avut iar insomnie, iar atunci cand aproape adormisem, m-am trezit aiurand despre miscarea ciudata a unui carusel in care ne aflam amandoua.
o sa fie bine...cred...