pentru ca printre noi inca exista oameni carora le-ar prinde bine un ghem de fire

EPOCA FIRULUI, CAPITOLUL 14

"atatea cuvinte se pierd. ies din gura si se dezumfla, pribegind fara rost, pana le sufla vantul in vant, ca pe niste frunze moarte. in zilele ploioase, le poti auzi corul fosnind pe langa tine: Amfostofatfrumoasaterognuplecasieucredcatrupulmeuedunsticlanuamiubitniciodatapenimenicredcasuntciudataiarta-ma...


a fost o vreme cand oamenii obisnuiau sa foloseasca un fir pentru a ghida cuvintele care, alminteri, ar fi putut sa se abata din drumul catre destinatia lor. oamenii timizi purtau in buzunar cate un ghem de fire, dar si cei cu gura mare aveau nevoie de un fir, pentru ca, fiind obisnuiti sa fie auziti de toata lumea, ne se pricepeau sa se faca auziti de cineva anume. distanta fizica dintre doi oameni care foloseau un fir era, de cele mai multe ori, redusa; cu cat era mai mica distanta, cu atat mai mult era nevoie de un fir.

practica de a atasa niste cupe la capatul firului a aparut mult mai tarziu. unii afirma ca e legata de nevoia inexorabila de a apasa ghiocuri la ureche, pentru a auzi ecoul inca remanent al primei forme de expresie a omenirii. altii pretind ca a pornit de la un om care tinea capatul unui fir desfasurat peste ocean de o fata care plecase in America. cand lumea a devenit mai mare si nu mai exista destul fir pentru a impiedica spusele oamenilor sa se piarda in gol, s-a inventat telefonul.

uneori nici un fir nu e destul de lung pentru a putea spune lucruri ce trbuie spuse. in asemenea cazuri, tot ce poate face un fir, indiferent de forma lui, e sa ghideze tacerea unei persoane.


din Istoria Iubirii, de Nicole Krauss, traducere de Antoaneta Ralian