pentru ca printre noi inca exista oameni cu fundul de sticla

ISTORIA IUBIRII, CAPITOLUL 10

"in timpul epocii de sticla, toti oamenii erau convinsi ca o parte dintre ei sau dintre ele e extrem de fragila. la unii era vorba de mana, la altii de femur, iar altii credeau ca nasul le era confectionat din sticla. epoca de sticla a urmat epocii de piatra, ca un amendament evolutiv, care a introdus in relatiile dintre oameni simtul cu totul nou al fragilitatii si care, totodata, starnea si compasiunea. aceasta epoca a durat un timp relativ scurt in istoria iubirii-cam un secol- pana cand un medic, numit ignacio da silva, a descoperit leacul: ii invita pe oameni sa se intinda pe o canapea, le ardea o lovitura zdravana in partea din trup considerata a fi din sticla, aratandu-le astfel adevarul. acea iluzie anatomica, aparent atat de reala, a disparut, dar-asemenea atator lucruri care nu ne mai sunt necesare, insa la care nu putem renunta,- a capatat un caracter rezidual. tutsi, din cand in cand, din motive pe care nu le putem intotdeauna intelege, iese din nou la suprafata sugerandu-ne ca epoca de sticla, ca si epoca tacerii, nu s-au incheiat niciodata pe deplin.

de pilda, uitati-va la omul acela care coboara strada. ... intr-o seara, pe cand omul nostru era tanar, a hotarat sa se duca la o petrecere. acolo era si o fata pe care o stia inca din scoala primara, o fata de care fusese intotdeauna putin indragostit, desi era convins ca ea nici nu are habar de existenta lui. avea cel mai frumos nume pe care il auzise vreodata: alma. cand fata l-a vazut infipt in usa, s-a luminat la fata si a strabatut camera ca sa stea de vorba cu el. lui nu-i venea a crede. s-au scurs vreo doua ceasuri. trebuie sa fi fost o conversatie interesanta, pentru ca singurul lucru pe care si-l amintea era ca alma i-a cerut sa inchida ochii. si dupa aceea l-a sarutat. sarutarea ei era o intrebare pentru raspunsul careia ar fi vrut sa-si dedice intreaga viata. un tremur i-a strabatut tot trupul. se temea ca nu o sa mai poata sa-si controleze muschii. pentru oricine altcineva ar fi fost un lucru simplu, dar pentru baitul asta nu era, intrucat credea- si asa crezuse de cand se stia- ca o parte din el era din sticla. se gandea ca o miscare gresita l-ar putea face sa cada si sa se prefaca in tandari in fata ei. s-a indepartat de fata, desi n-ar fi vrut s-o faca. s-a uitat zambind la picioarele almei sperand ca ea o sa inteleaga. au stat de vorba ore intregi.

in seara ceea s-a intors acasa frematand de bucurie. nu a putut sa inchda un ochi, atat de emotionat era ca a doua zi avea o intalnire cu alma, ca sa mearga la un film. in ziua urmatoare, cand a luat-o de acasa, i-a adus un buchet mare de narcise galbene. in sala el a infruntat- si a biruit- primejdia de a sta jos. a urmarit intregul film stand inclinat in fata, asa incat greutatea trupului sa-i cada pe coapsesi nu pe partea pe care o socotea el din sticla. daca alma a observat sau nu pozitia lui, n-a facut nici un comentariu. el si-a miscat putin genunchii, ba chiar ceva mai mult, pana i-a atins pe ai ei. cand s-a terminat filmul, habar n-avea despre ce fusese vorba. i-a propus sa faca o plimbare in parc. de asta data el a fost cel care s-a oprit locului, a luat-o pe alma in brate si a sarutat-o. and genunchii au inceput sa-i tremure si s-a imaginat zacand in cioburi de sticla la picioarele ei, s-a straduit sa-si infraneze nevoia de a o lua la goana. si-a plimbat degetele pe spatele ei, peste bluza subtire si, o clipa, a uitat de primejdia care-l pastea, recunoscator fiind lumii care a inventat deosebirile dinadins, ca sa le putem depasi, si gustand bucuria de a se simti cat mai aproape de ea, chiar daca in inima lui era permanent constient de trisstetea diferentelor insurmontabile. fara sa-si dea seama, tremura violent. si-a incordat muschii incercand sa opreasca tremurul. alma i-a simtit ezitarea. s-a inclinat pe spate si s-a uitat la el cu o expresie oarecum jignita, iar baiatul a fost pe cale de a rosti cele doua propozitii carora de ani de zile ar fi dorit sa le dea glas. o parte din mine e facuta din sticla si te iubesc.

a mai vazut-o pe alma o ultma oara. nu banuise ca va fi ultima. el avea impresia ca totul abia incepe. a petrecut o dupa-amiaza intreaga cunfectionandu-i un colier din pasarele miniaturale din hartie pliata, prinse intre ele cu un fir de ata. inainte de a iesi pe usa, a insfacat de pe canapeaua mamei lui o pernita pentru ace si si-a varat-o in sezutul pantalonilor, ca o masura de protectie, intrebandu-se cum de nu se gandise pana acum la asa ceva.

in seara aceea, dupa ce i-a daruit almei colierul si i l-a legat tandru in jurul gatului, ea l-a sarutat, starnindu-i doar un usor tremur, nimic prea grav, si si-a plimbat degetele ei pe spatele lui, oprindu-se o clipa inainte de a-si lasa mana sa alunece pe sezutul pantalonilor; brusc, si-a retras mana cu o expresie care oscila intre ras si oroare, expresie care lui ii evoca o durere pe care nu o cunoscuse niciodata; si atunci i-a marturisit adevarul. cel putin a incercat sa-i spuna adevarul, dar ceea ce a iesit de pe buzele lui a fost doar o jumatate de adevar. mai tarziu, mult mai tarziu, si-a dat seama ca ii este cu neputinta sa se elibereze de doua mari regrete, primul ca, atunci cand ea s-a inclinat pe spate, a vazut in lumina lampii ca gatul ii era zgariat de la colierul pe care i-l daruise; si al doilea ca, in cel mai important moment din viata lui, alesese cuvintele cele mai nepotrivite."

din Istoria iubirii, de Nicole Krauss, traducere de Antoaneta Ralian