ruchi e de fapt anduta, iar bunica e tot bunica

pentru bunica mea n-am fost niciodata ruxandra. a hotarat de la inceputul relatiei noastre ca-s anda, asa cum ana-maria fusese anca inaintea mea.
doua lucruri o enervau tare la mine: faptul ca nu mancam si parul de pe ochi. si-acum aud limpede :"mananca anda,mananca! si "leaga-ti si tu parul ala cu ceva!". ii placea in schimb ca eram cuminte, o ajutam sa faca lucruri si ma jucam frumos. rasplata era tinuta sub cheie, in dulapul albastru- biscuiti, napolitane, pufarine,bomboane de menta. mereu era ceva bun acolo si simplul fapt de a da tarcoale camerei era o provocare pentru papilele mele gustative.
apoi am mai crescut si am inceput s-o iubesc pe bunica din ce in ce mai mult; cred ca scapasem de complexul nepotului crescut de parinti. mi-amintesc de o vara in care am varsat ceva pe mine si a trebuit sa ma schimb. bunica a venit fuga-fuga cu o bluza in carouri, cu guler dubios, croita de maini grasute si pricepute dupa un model stiut numai si numai de ea. i-am zis: "sa stii ca pe-asta ti-o fur la bucuresi, ti-o plimb pe la discoteci!" si asa a fost (in fine, in cateva ceainarii si in vama tot am fost cu ea). faptul ca nepoata ei purta ceva lucrat de ea a facut-o sa chicoteasca de placere. a urmat o insiruire a intregii garderobe, cu promisiuni si amanari si tot tacamul, caci era in stare sa-mi dea si rochiile de biserica, plus sortul de pe ea. mi-e tare drag de camasa mea, e atat de bine sa ai un lucru care sa-ti aminteasca de cineva. cateodata e suficient sa atingi o bucata de panza si ai in fata ta obrajii rosii ai omului pe care l-ai iubit atat.
cand i s-a spus ca a venit "ruxandra" sa o vada, eram sigura ca n-o sa inteleaga nimic. de ceva vreme nu mai era lucida, iar numele asta ii putea fi cu atat mai strain. dar m-a recunoscut. in dimineata aceea anduta si anda se evaporasera si nepoata ei si-a recapatat numele: ruxandra.
cred ca stiam amandoua ca e ultima oara cand ne vedem.