locul meu nu e aici

partea ce mai rea in a fi prins intr-o oala cu oameni indoielnici e ca esti considerata o bucata din aceeasi supa.

cand lucrezi cu analfabeti, gasculite duse la biserica, securisti ratati, gospodine retardate, smecherasi de bucuresti, harpii grasute, astia toti te trateaza de parca ai fi unul dintre ei. 0 respect, iti este insultata inteligenta in mod constant, esti banuita de toate marsaviile grupului si, partea cea mai suparatoare, toti cretinii se trag de sireturi cu tine.

invat noi lucruri despre mine, cum ca nu sunt un om atat de tolerant cum mi-as fi dorit si judec tare oamenii veniti dintr-o lume diferita de a mea.

locul meu nu-i aici, am nevoie de discutii savante, flori pe birou, cravata si butoni, de corin chiriac si de costica, de cristiana si de romi, de un strop de normalitate si de youtuburi din anii 80, date la maxim dimineata.

acest purcelus rautacios este tare, tare trist. :(

promiteti ca n-o sa uitam niciodata?

as minti sa spun ca-mi amintesc ceva din marea foamete de dinainte. aveam 4 ani cand s-a dat drumul la consignatii, n-am apucat sa stau la cozi, nici sa port fustita plisata uber sexi. momentele cand n-aveam mancare in casa pe care mi le amintesc eu se petreceau in timp ca copiii de varsta mea descopereau piramida cu pai si suc oribil, ceea ce ar fi trebuit sa ma frustreze. pe vremea lui ceasca macar eram toti in aceeasi oala, ca sa ma exprim bucatareste pana la capat. nu-mi amintesc sa ma fi plans vreodata sau sa trag cu ochiul in ghiozdanelul colegului de banca, tunand si fulgerand cu gandul la destinul familiei popa. eu aveam intotdeauna ceea ce ei nici nu isi puteau imagina- menajeria mea de frati si alti adulti minunati, care faceau ciulamaua cu faina imprumutata cel putin suportabila.

tot ce-mi amintesc e ca la noi in casa se punea ceva pe masa de cum intra un musafir (si tot timpul intra un musafir), iar cele bune se imparteau fara suspine intre frati- chiar si din ciocolata cumparata la scoala se strecurau bucatele si in palmele celorlalti, intotdeauna. fratele meu e acum mare ziarist in urbea natala (ah, "sfantu' asteapta" o carte pe care va rog eu sa n-o ratati), insa a inceput vanzand ziare. era o meserie profitabila ( desi bietul de el se caina crezand ca mamei ii e rusine cu el - din cate mi-am dat eu seama, mamei nu i-a fost niciodata rusine cu noi), pe care eu o adoram pentru ca insemna o inimioara finetti (cioco alba si neagra, daca vreti sa stiti, plus o paletuta colorata frumos)in fiecare zi.

am fost un copil foarte norocos in multe privinte, pentru ca minusul trebuie ca e intotdeauna sufocat de o gasca de plusuri. mi-am dat seama din nou de asta cand am gasit intr-un almanah de prin 80 un bd desenat de un copil. se numea "tunelul care transforma orice" sau ceva de genul asta. desenele erau asa: un trenulet din cuburi care, de partea cealata a tunelului, se transforma in pui fript/ ciocolata/ fructe. micutul dizident, cum o fi trecut el de cenzura? in chapeau ni se spunea ca mini-desenator il prefera pe gopo lui walt. la cate halci de mistreti si bucatoaie de cascaval gasesti in desenele disney, nu stiu ce sa zic...

n-ai cu cine!

zilele trecute citeam pe un blog scrisele unei domnisoare oripilate: la un eveniment cultural, intr-o sala din care scuturai numai intelectuali rasati de bucuresti, si-a facut aparitia o baba senila si urat mirositoare. vaaai, dar ce ne facem? cucoanele, mai-mai sa lesine! repede, saruri! sariti!

erau cateva pasaje cu adevarat socante pe-acolo- de exemplu momentul in care baba da mana tres amable cu un ambasador (de cate ori imi imaginez scena intepenesc de ras si trebuie sa agit tare din picioare sa-mi treaca) este descris ca ceva intr-adevar respingator si necuviincios, parca-mi amintesc de folosirea cuvantul "gheara".

in mod obisnuit as fi citit, as fi zambit la gandul ca 10 ape n-or sa ne spele, pe noi si pe educatia noastra de domni, mi-as fi facut cruce s-as fi scuipat de trei ori in san, multumind mamei ca m-a crescut cu multa minte si bun-simt (trebuie sa va povestesc intr-o zi despre tanti mimi, dumnezeu s-o odihneasca, buna prietena a mamei, unul dintre cei mai inimosi oameni pe care-i cunosc si o tiganca neagra ca noaptea). dupa un an si ceva de lucrat in carturesti insa, se pare ca am dobandit o sensibilitate veninoasa cand vine vorba deopotriva de intelectuali si de babe nebune.

la evenimentele din cette maison de bon goute absolu isi faceau aparitia cu regularitate doua babe minunate: prima, pe care am botezat-o pluralia tantum si a doua, mai simplut- clepto. pe pluralia tantum o stiam de la institutul cervantes, dintr-o seara in care a facut niscaiva taraboi si l-a intrerupt pe liiceanu (minunata faza, stiu o multime de oameni care si-ar fi dorit sa-i vada panica in ochi, in momentul in care a fost, tocmai el, intrerupt abrupt de chitaieli lipsite de licenta poetica). se pare ca a un domn a atins-o accidental si a inceput taraboiul: "porcule, nesimtitule, nu ne atingeeee!", de unde si pluralia tantum. acest citat ne-a insiropat momentele teatrale, mie si fetelor, vreun an de zile. am o interpretare magnifica a scenei, sa stiti! pl tnt este usor de recunoscut: curatica, blonduta, zbarcita, trasaturi foarte frumoase, poarta doua caciuli si citeste presa in limba germana. activitate cerebrala intensa, presupun. motaie din cand in cand, mai ales cand e vorba de un eveniment mai asezat, insa nu atat de des pe cat le trage la aghioase cealalta doamna, clepto.

despre ea, mai pe scurt: bruneta, profil acvilin, purtatoare de batic, mare cumparatoare de carti si portelanuri scumpe. pe alocuri, mai indeasa si cate un bonus in palton. am stabilit cu dani un cod al samurailor: o lasam sa cumpere carti, librarii o perchezitionau la iesire, de parca ar fi cel mai natural lucru cu putinta, ii scoteau elegant cartile din san, faceau totalul( fara furtisaguri, astea se intorceau la raft) si asa mai departe. la un moment dat, dani a adaugat o regula: nu ii mai vindeam portelanuri scumpe, ii era foarte mila ca nebuna isi cheltuia toata pensia intr-o zi. altfel, o doamna foarte draguta si bine informata.

acum va povestesc ceva trist: despre babuta care voia sa fie curata. babuta care voia sa fie curata venea cam odata la doua saptamani, avea o privire incredibil de blajina si zambea cercetand peretii frumos colorati cu carti bune. se aseza cateva momente pe lavita, apoi o tulea drept la baie si se spala cu apa calda si sapun lichid, isi schimba hainutele si apoi mai statea umpic pe lavita, dupa care ne parasea. toate bune si frumoase, pana cand a uitat sa incuie usa si a intrat sensibila cerasela peste ea. vai-vai! mare scandal, mare! don'soara cerasela, fire simtitoare nevoie mare, a facut atata gura incat, oricat de tare am incercat sa-i conving, n-au mai lasat-o niciodata pe babuta care voia sa fie curata sa fie curata. de cate ori eram pe faza, il rugam pe cosmin sa se duca s-o dea afara, ca e om bland si macar atat sa fac si eu pentru ea. mi-a frant inima babuta asta.

postul asta e pentru toti sclifositii pamantului, siguri tare pe puterile lor (mai ales alea intelectuale), scarbiti de batrani nebuni, usor murdari si excentrici. e foarte greu sa-ti pastrezi omenia in echilibru daca-ti lipseste simtul umorului. pe urma, daca de fapt ceea ce-ti lipseste e chiar omenia, am o veste cam proasta: babele astea au fost si ele tinere intelectuale iubarete, tres tres chic la vremea lor. ia sa ne gandim noi ce-ar putea sa ne aduca urmatorii 50 de ani?

inca ceva, daca aduce cineva vorba de manele in postul meu despre babe, jur ca scot si eu gheara si zgariu al dracului!

imi vine sa-mi pup inbox-ul

"mi-e dor de tine ....

de dragalasenia ta ... de firea ta zapacita ...de povestile tale ... ma intreb cum esti ...."

de mine:

uite, sunt bine de tot. inainte sa primesc mailul eram doar bine. adica aveam starea aia buna, fara sa pot pune degetul pe ceva anume. acum am pe ce- pe mailul de la tine. am un motiv suficient de bun sa cant pe strazi cantecele din sezonul trecut ca strawberry swing si sa ma opresc in mijlocul drumului sa ma uit la nori colorati. citesc foarte mult si camera mea vagon e inundata de lumina de cand mi-a dat iren becul minune. ea spera sa ma vindece de adormit cu lumina aprinsa. pe bune?!? o sa se mute adela cu noi si de-abia astept, probabil o sa tin post vreo 2 saptamani numai si numai de entuziasm. daca exista o persoana care poate neutraliza energia "stefan", apoi numai cunt e aia.

de tine:

si mie mi-e tare dor de tine...
de cum zambesti tu, intelept si intelegator... de verva ta si topaiala pe loc...de firea ta de explorator (azi-maine o sa ajungi pana in laponia)...de strangerea ta de mana, care imi dadea mereu de inteles ca tot timpul o sa ramanem aproape...

asa a fost mereu si asa vor ramane lucrurile. te asteptam acasa, sa incepem sezonul 3.

SENZATIONAL! mama lui ruki se iubeste cu...

ati observat in presa momentului interesul nemarginit acordat mamelor? bunauara, mama de chivu si mama de pavaroti del carpati au pagini intregi pa da randu, cum ar spune Victora-raposata. Una plange un lighean de lacrimi, alta are un iubit de 33 de ani. in acest spirit, cred ca e cazul sa povestesc si eu despre mama mea.

mama s-a indragostit de un italian iubaret fix dupa 18 ani de abstinenta. toata lumea pusese cruce vietii ei sentimentale, iar eu nici macar nu-mi aminteam cum e mama cand saruta un barbat. si intra silvio in viata ei, ca traian peste baba dochia, se baga in sufletul ei si tot insista pana cand femeia uita de gura satului si de "ce-or sa spuna copiii" si se concubineaza frumos cu mancatorul de melci. pai nu e asta stire de prima pagina?

si eu nu m-am revoltat deloc, daca vreti sa stiti. mi se pare minunat sa vad doi tineri trecuti binisor de 60 de ani dansand prin sufragerie sau facandu-si unul altuia glume practice. in plus, silvio arata si se poarta exact ca un mos craciun. imi place sa lenevesc la televizor pe langa el, desi nu sunt obisnuita ca un om sa nu poata doarmi pana la ora 4 pentru ca eu sunt plecata lelea in sat. e asa frumos sa-ti poarte de grija cineva care tehnic vorbind de-acum iti e tata!

mama e foarte tare cateodata. ea intelege exact cum e sa te indragostesti de toti dubiosii, s-a obisnuit sa ma intrebe de fiecare data: "si asta tot lautar e?". cand l-a vazut pe cristi (si asta tocmai pe strada aia s-a gasit sa mearga, dupa ce-i spusesem ferm ca el n-o sa ajunga s-o vada pe mama NICIODATA) mi-a zis: " nu zangane la chitara, da' uite-te la el ce dandy e!". ea stie mai bine...

oamenii si paduchii

cand eram mica aveam tot timpul paduchi. mi-au ramas cel putin 4 amintiri de lupte incrancenate cu aceste vietati netrebnice. mama era genul acela de profesoara care mangaia copiii pe cap. ghici ce? era rasplatita cu varf si-ndesat!
si-atunci urma o noapte in care cristina facea pe maimutica despaduchianta. eu adormeam pe genunchii ei pentru ca tare bine sa simti niste maini dragi plimbandu-se prin capul tau. pasul doi era cel mai scarbos si crud: un tratament scurt de gazare. tin minte ca dupa 10 minute incepea sa ma manance atat de tare pielea capului incat as fi preferat ca batalioane intregi de paduchi sa atace pe flancuri, iar cel mai napoleon dintre ei sa-i conduca in a37-a lupta cu scalpul meu. mai era si chestiunea etica: ma simteam ca un nazist imputit! ma mai inveseleam in schimb cand treceam prin fata oglinzii: aveam un baticut demodat pe cap, strans temeinic sub barbie si, cu fata mea chinuita, aratam ca o babuta in sambata mortilor.
la inceputul anului scolar, in clasele primare, exista un control de la sanepid. era cosmarul meu, brigada rusinii, antipaticii genetici, cum ar spune iren. s-a intamplat intr-un rand sa ma simt mai rau decat de obicei: ma stiam cu paduchele pe caciula. dar nu faptul ca mi-au gasit 1-2 indivizi rataciti prin ceafa m-a facut sa ma simt prost, ci vestea ca a mea colega de banca era plina. toata lumea a presupus ca am luat de la ea, insa eu stiam ca exista posibilitatea sa fie invers, numai ca eu am descoperit la timp inundatia de piciorute din capul meu.
acum, dupa vreo 15 ani de neinteractiune cu amicii mei infometati, episodul pare tare dragalas, insa simt cum un colt al mintii mele inca poarta teroarea tropaind. pe de alta parte, cred ca as innebuni de ras daca, intr-o zi cu soare, ar incepe sa ma manace capul si, in toata splendoarea mea de coconet minimalist, mi-as cauta disperata pieptan cu dintii desi.
later edit: aflu de la iren ca a patit-o recent o domnisoara si a scris despre asta pe blog. ce pot spune? new york, vant puternic- paduchele rezista!

gastrita joaca invartita

parca ar exista legatura impletita spic intre stomac si ce-a mai ramas pe-aici din capul meu. mi-e dor sa stau de vorba cu tudor despre cai salbatici si cine dracu s-o gasi sa-i calareasca, despre miros de mare in bucle si scortisoara minunata. sa ne zguduim de ras in momentele cele mai nepotrivite, atunci cand se presupune ca suntem langurosi ori furiosi. si sa ma faca sa ma simt cel mai copil din lume!

vreau sa stiu cati oameni sufera de gastrita in agentiile de publicitate. si ma intereseaza si cazurile in care criza vine la pachet cu nostaligie si ganduri dubioase.