binevoitoarele imi regasisera urma

nu m-a mai incruntat de multa vreme ceva. de data asta a tinut 900 de pagini, un incruntat continuu ce a bagat in sperieti o multime de calatori in metrou.
ororile sunt atat de mari incat realizezi de-abia dupa cateva saptamani, cand ai iesit complet din poveste, ca scriitura e incredibil de valoroasa, munca de cercetare impresionanta, iar tu te gandesti la lucruri prea serioase pentru un advertiser superficial ce te vinzi a fi.
e greu de spus care scena mi-a trimis cel mai puternic sut in stomac, poate ceata de copii abrutizati, cu fetitele insarcinate si baietii ucigasi-perfecti, sau frumoasa spanzurata cu obrazul devorat de un caine; te pomenesti dintr-o data ghicind cu furie lenjeria de matase a unei detinute pe sub fustele nemtoaicei nepasatoare, gafaind pe marele ger din stalingrad, sau plonjand odata cu damnatul aue in apa inconstientiei, printre cai inghetati si soldati sfartecati ce plutesc.
ii multumesti apoi lui littell ca, spre final de carte, si-a umplut personajul de nevrosimil. asta te linisteste cumva,la fel cum numaratul pana la 5 te scoate din hipnoza, desi esti fata mare si stii deja ca omul e capabil de toate ororile din paginile astea si multe inca. habar n-ai ce esti de fapt pana nu ti se pune o arma in mana, iar nimicirea a tot ce-ti sta in cale devine fireasca.
ganditi-va bine inainte s-o incepeti, e o carte tulburatoare si n-o sa scapati usor de ea. mai rau e ca nu poti sa exprimi nimic din ce-ti trece prin minte atatea zile; exterminarea evreilor si erotismul la tarzan nu sunt subiecte de dezbatut la cina. de multe ori am vrut sa vorbesc cu raul, celalat cititor al binevoitoarelor, insa m-am razgandit repede; era pacat sa ajung sa-l tin minte drept "domnul acela cu care am discutat despre saltele umplute cu par uman".