cine ia metroul mai devreme

in filme ciudate ajunge!

s-a intamplat ieri dimineata sa ma trezesc cu Benigno in metrou. bietul om intre doua varste probabil ca n-avea habar cu cine seamana si nici de ce ma uit eu asa la el. era atata speranta in privirile mele, de parca ajunsesem in sfarsit in camera aia din caramida afectiva si puteam sa-mi trag sufletul putin. imi venea sa ma duc la el si sa incep sa-i povestesc tot ce mi se intampla, cum stau cu viata si visele si tot restul, asteptand sa aud in sfarsit sunetul de om care imi vorbeste.

asta e, am nevoie de oameni care sa-mi vorbeasca.
mi-am adus aminte cat de tare imi lipseste dan, singurul proprietar de buzdugan pe care mi-l vreau aproape. un om minunat cu care credeam ca discut despre nimicuri, cand de fapt tot timpul fusese vorba despre filosofie si cele sfinte. si-i pasa atat de tare incat nici acum nu m-am lamurit cum e cu iubirea asta platonica, sau cum e cu iubirea in general. tot timpul mi se pare firesc s-o dau intreaga unor oameni si nefiresc sa n-o primesc inapoi. e vina lui dan, in mare parte.