astazi nu-mi place numele meu. e prea serios. si de ruki m-am saturat, e prea prietenos. astazi vreau sa ma strige lumea "demostene boteeez", fiindca imi place mult de tot numele asta si cred ca mi se potriveste.
am vazut le concert cu atatea peripetii incat mi-e clar ca o sa ramana acolo, in clasorul celor mai frumoase ore din viata mea.
ratasem odata filmul asta, am primit un telefon chiar cand eram in fata cinematografului si a trebuit sa ma desprind de afis si sa fug. m-am bucurat ca un copil cand am vazut ca e acum la mtr, adica la 2 pasi de casa.
doua fara un sfert m-a gasit demontand sifoniere cu domnul mone. urletul adelei" rukiiiiiiiii! filmul!" m-a trezit. l-am dat afara pe domnul mone in 2 minte- "lasati ca terminam noi, sunam niste oameni, caram noi, demontam noi, e ok" zdanc! usa.
m-am imbracat in 5 minute si am fugit. la 2 si 10 alergam pe scarile mtr-ului si, cu ultimele puteri, o intreb pe plasatoare daca se mai poate intra. "nu! avem o defectiune tehnica!". eu, cu un zambet de cheshire cat pe fata, ceilati cu o fata plouata cum nu se poate. apucasera sa ia 2 lingurite, dupa care s-a inchis borcanul cu dulceata, fix in minutul 5.
plasatoarea discuta la telefon cu baiatul de la tehnic. s-a rezolvat problema. numai ca tipului ii era lene s-o ia de la capat cu filmul, voia sa-l proiecteze de la minutul 5. eu faceam semene disperate plasatoarei, cam ca oamenii aia pe care ii lasa ozn-ul in urma, desi ei vor neaparat sa exploreze spatiul cosmic si sa se imprieteneasca cu verzisorii. doamna (pentru ca a fost o DOAMNA), receptiva la mainile mele care gesticulau larg: "asa e normal, sa o iei de la inceput. TOATA lumea vrea de la inceput."
god, it feels great to be "toata lumea".
acum despre le concert. cel mai bun film pe care l-am vazut de ani de zile. sent chills up and down my spine. si nu genul de fiori care tin 5 minute, ci din aia gigantici, care tin ore intregi. cam ca atunci cand am avut tabloul meu preferat la un metru jumatate distanta. si am ras, am ras atat de tare incat probabil am starnit o noua legenda urbana, despre fata aia mica-mica, dar care hohoteste ca un barbat de 200 de kile si asta 30 de minute in sir. atat de tare am ras, incat am dat un cap in randul de scaune din fata mea :).
trebuie sa vedeti filmul asta. atunci cand glumele despre biserica-sinagoga si rusi in general nu va vin de hac, o sa va umezeasca ochii tchaikovski.
e prima oara cand intalnesc un comunist simpatic in filmul unui roman. uau! o fi vreun semn de insanatosire? toata relatia asta dintre el si victime, super-explozia sotiei (cred ca toti ne dorim sa ne iubeasca intr-atat cineva; si sa aiba o atela pregatita pt visele noastre care schiopateaza), sunt exact ceea ce trebuie. asta le doresc tuturor vecinilor de bloc, colegilor de cancelarie, muncitorilor din fabrici si uzine, nemtilor super fucked-up. momentul in care il scuipi pe culprit si il ierti, fiindca esti om si la fel si el.
mi-a mai placut si cand a intrebat sotia: "cata lume o sa fie in sala?". pai ce altceva e relevant pentru un om care se ocupa cu adus de figuratie la evenimente ratate, deci gandeste in multimi? mi-au mai placut o multime de lucruri pe care trebuie sa le vedeti si voi neaparat; m-am speriat de mine pentru ca aleksei guskov mi se pare foarte, foarte atragator (am verificat cu alte femei, cica sunt total deplasata). am plecat din sala cu fluturi in stomac, un cucui in frunte si convingerea intarita ca anul asta tot ce-mi doresc se intampla, vai de oamenii din jurul meu care au alta agenda :).
update: se pare ca-s in total dezacord cu gorzo. yaaaaaaaaaay! :))