un om avea un motan

si motanul avea mustati, desi nu le folosea la vanatoare, asa cum s-ar fi cuvenit. le inmuia in fiecare dimineata in ceaiul omului, le utiliza cu succes in actiuni fulgeratoare de gadilat pe obraz, sau aduna intr-o uriasa vata-pe-bat toti valatucii de praf din colturile cele mai pitite ale camerei si ale lumii.

intr-o zi, omul a gasit pe perna un fir din mustata motanului. n-a stiut cum a ajuns acolo si nici cum sa procedeze cu el. poate ca motanul l-a depus acolo cu un scop, poate ca un fir de mustata pierdut e important si trebuie tratat cu respect.

negru-stralucitor, gros si totusi subtire, mai bun decat orice fir de undita (ah, daca ar cunoaste pescarii secretul, cum ar mai impleti ei mustati! atunci toti motanii ar umbla suri, iar soarecii ar topai sfidatori in jurul lor), si-a luat zborul de la etajul 7, cu directia N-V, drept spre magazinuldesifoanedelacolt.

mi-am propus sa salvez copilaria

din ciclul "eu mancam pelicanol cand eram mic", ma gandesc la cei 350 000 de copii care habar n-au ce e o copilarie.

pot sa fac o multime de lucruri pentru ei, mai mici sau mai mari.
cel mai mic lucru pe care il pot face e sa trimit un sms la 877 si sa donez 2 euro.
cel mai mare e sa iau unul acasa, dar asta se va intampla de-abia peste cativa ani.

pana una-alta, astazi e super-maraton radio Europa FM si strangem bani pentru copii, 2 cate 2 (euro). hai!

the most wild thing of all

a dracului de ciudata

iar am senzatia ca am scris eu exact chestia asta mai demult, dar cu alte cuvinte. caut repede prin arhiva, chiar am scris asta mai demult, cu alte cuvinte. nu atat de frumos, asta-i clar:

"despartirea care are loc in acelasi timp cu intalnirea

nu este mai putin dureroasa. daca intalnirea a fost si cu ragaz, cu atat mai greu. e ca si cum deschizi o carte care iti place si dupa cateva pagini nu mai ai voie sa citesti. ai vrea, ai putea, esti pregatit, dar cartea s-a inchis in asteptarea altui cititor mai rabdator si trebuie sa o asezi pe un raft, ori langa cartile devorate, ori la cele necitite. si iti pierzi atat de mult vremea gandindu-te unde ii este locul, speri sa apuci sa mai citesti din ea pana cand nu apare o coperta noua care te face sa o uiti."

de la raul, care ma uimeste de fiecare data cu cate stie despre mine

update: tocmai mi-am dat seama ca, aplicand intonatia gresita, titlul poate fi considerat o injuratura la adresa lui raul. deci o sa-i schimb genul. titlului. :)

prajitorie-vrajitorie

pun pariu ca habar n-aveati ca in bucuresti se prajeste cafeaua adunata in saci de iuta de omuleti cu fete prietenoase si exotice.
sunt in stare sa pun pariu, fiindca nu-mi pareti genul de cafegii care dau iama prin bunatatile din dorobanti (da, sunt absolut convinsa ca tudor chirila nu-mi citeste blogul. si nici andreea raicu :)).
mi s-a parut bizara deci porninrea antreprenoriala a radului: "cum ma, sa faci tu o cafenea de bun-gust in dorobanti?" si nebunul a facut, e acolo, langa benzinarie, dupa colt.

nici nu va puteti imagina ce ispita va paste! nu vreau sa incep cu boabele verzi de cafea luate de pe unde se plimba si bradut florescu, sau ce-am gasit in cana mea dupa ce am comandat o jamaicana. plescai deja si mari sigur a facut,cum ii place ei sa faca, o cafea mica si infecta :(.

tot ce trebuie sa stiti e ca pe tudor stefan, la 23, gasiti un prajitor de cafea care arata exact ca o locomotiva de muzeu, rosie ca focul, sa-ti surada norocul. nu va pun poza cu locomotiva-de-prajit-cafea, ca o asemenea bucata e de vazut cu ochii vostri. o sa va arat in schimb ceva de pe wishlistul meu, un indiciu fin pentru doamnelor si domnilor, care fac eu 25 de ani azi-maine si un asa ceva numai cu levantica se poate consola :)



acea cutie adaposteste si un pachetel cu praf de ciocolata levantita, ca sa intelegeti mai bine de ce-l iubesc eu pe radul, patron de cafenea de dorobanti si nici ca mi-e rusine cu asta!

uite-asa a fost la air

parca nici mie nu-mi vine sa cred

o noua intamplare pe care mi se pare ca am visat-o, catalizata de zapada care, dupa cum va spun de ceva vreme, ne face mai buni si in general mai misto.

in drumul meu spre sediu, trebuie sa trec de niste sine si niste munti de zapada. in dimineata asta, am traversat cu 5 m mai devreme decat o fac de obicei si m-am trezit pe o poteca noua si cumplit de haioasa.
fiindca, tocmai cand imi venea sa capitulez, crezand ca n-am cum sa trec muntii si trebuie sa ocolesc si s-o apuc pe drumul stiut, observ un tunel ingust-ingust si in forma de z, astfel incat nu se vedea daca intr-adevar ma va duce pana de partea cealalta, sau se opreste in miezul nametilor. mi-am facut curaj, am calcat cu o ghetuta in fata celeilalte si am trecut prin tunelul alice-in- wonderlandish.

o jumatate de duzina de pompieri, in haina lor pompoasa, ferchezuiti si zambitori, ma felicitau de partea cealata a drumului. am inceput brusc sa ma intreb daca nu cumva astia au dreptate cand zic despre corpul meu ca isi produce de capul lui un drog ciudat si-s high tot timpul au naturel. ori mi-i imaginez pe acesti domni, ori sunt atat de izolata incat nu observ din timp o jumatate de duzina de pompieri care se uita duios la mine.

le-am multumit pompierilor(sper ca exista, pentru ca altfel am multumit aerului si oamenii de pe strada s-or fi speriat) si i-am intrebat de ce in forma de z tunelul. mi-au raspuns ca au incercat sa-l faca drept, dar au dat de gheata.

de-abia astept sa vina primavara, fiindca mi-a povestit o colega ca-si scot din garaj masinile rosii si frumoase, le freaca si le curata cu mult drag, dupa care le baga din nou in garaj. slava domnului, bucurestiul e un loc in care lucrurile ard mai greu