adela si ina, sau despre cum cei mai buni prieteni sunt doar la un telefon distanta

cand mi-am schimbat casa nu stiam pe nimeni. eram o ursuza si jumatate, plina de prejudecati si suspicioasa. apoi le-am cunoscut pe ina si pe adela, chiar in ordinea asta. ele au fost familia mea toti anii astia, stiu tot ce e de stiut despre mine, cum si eu le cunosc mai bine decat iubitii lor.
m-au vazut in cele mai fericite momente ale mele, m-au vazut plangand s-atat.
cel mai important, sunt acei oamenii pe care ii sun cand sunt speriata sau mi-e foarte rau sau si una si alta. se intampla destul de rar, sunt ceea ce iren ar numi o "uriasa mereu sanatoasa". in mai putin de o ora sunt langa mine si ma tin de-o mana.

eu n-am noroc in dragoste, evident ca nici la carti. am noroc la prieteni. mare noroc!
aseara mi-a fost cumplit de rau. eram singura cu cei doi muncitori sinistri si simteam ca nu pot sa-mi stapanesc ameteala. exact genul de moment in care iti zici "doamne-ajuta ca n-am noroc in dragoste sau carti!". adela a ajuns repede, cat sa-mi dea timp pentru un vis incredibil de ciudat, poama ametelii mele turbate: ma uitam la niste oameni necunoscuti, insa ii vedeam printr-un cadru filmat sacadat de o camera care se misca dreapta-stanga, o lua intr-o parte, apoi pe deasupra capetelor lor. ochii mei erau camera care ii filma alb-negru, din toate pozitiile, astfel incat nu-si puteau ascunde niciun centimetru de ureche. m-am trezit speriata ca dracu, insa lasasem ameteala in urma, rasturnasem roaba cu rau in visul asta.

apoi au plecat muncitorii, a venit adela si ne-am uitat la un film pe care trebuia sa-l fi vazut de multa vreme. venirea adelei face intotdeauna cat tot nurofenul, paracetamolul si tantumul verde din lume! eu sunt un om incredibil de norocos.