pe aceasta cale, solicit ajutorul lui liviu dumitrascu

luna decembrie e de un cacat deosebit de vreo 2 ani incoace. mecanismul e simplu si recurent: un dement, o iesire atomico-furibunda, lipsa mea de reactie, public nepasator, o hotarare.

de fiecare data, declicul e incredibil de ironic. prima oara a fost o isterica plina ochi de ea care starnea saptamanal un mic scandal diplomatic; mi-a urlat ca nu asa se face pr, cum cred eu, ca-s prea draguta cu oamenii. acum, un lingau care scrie mail-uri externe cu greseli de ortografie, crede ca-s incompetenta si ca ma folosesc de relatia mea cu sefii ca sa-i pun pe ceilalti intr-o lumina proasta. textual, sunt singurul om care "incurca" si care nu are pe ce sa fie evaluat, pentru ca nu face nimic intr-o agentie de care oricum nu-i pasa deloc.

ca de obicei, m-am blocat. am intrat pe modul autist, din care n-am mai iesit de-atunci. pentru ca sunt intr-adevar o vaca, am mai si jelit printre picaturi, dar nu prea mult, fiindca, nu-i asa, eram prea ocupata sa alerg prin hipermarketuri, expozitii, magazine si magazinase, pentru ca bunul COLECTIV sa aiba parte de cel mai frumos brad, cel mai bun cozonac, cel mai fiert vin, cele mai frumoase ornamente, cele mai dichisite cadouri. asta in timp ce-mi trimiteam nodul din gat incolo, spre esofag si ma gandeam ca NU MERITA ABSOLUT NIMIC oamenii astia. cei care au observat ce mi se intampla si au tot incercat sa ma inveseleasca au fost, evident, cei care chiar nu au niciun amestec in tot cacatul asta.

de luni incep sa-mi fac planuri de duca. si, cu greu, sa le explic sefilor ca de data asta chiar trebuie sa plec si ca nu e vina lor, desi, intr-un mod ciudat, chiar a lor e vina. din fericire, imediat ce-mi va trece nodul din gat, voi trece la o stare de optimism molipsitor- doar am inteles pana acum ca intamplarile de genul asta nu fac decat sa ma trimita in alt loc, unde o sa-mi fie mai bine, cel putin pentru o vreme.

ironic, din nou, si total karmatic, e ca plasatorii de nod in gat imi fac un serviciu imens. da, datorita lor si a bunelor intentii cu care ma inconjoara, tare ma tem ca o sa-mi fie din ce in ce mai bine; dar ce zic eu" bine", superb! o sa-mi fie superb! de-asta trebuie neaparat sa le multumesc celor doi binefacatori de pana acum si sa-l astept cu interes pe urmatorul.

ah, ar mai fi ceva de inteles din toata nebunia asta: nu exista prieteni la serviciu, exista doar colegi; nu trebuie sa te implici emotional, sa le daruiesti parti tot mai consistente din tine, sa incerci sa indrepti nefacutele, sa le iei apararea, sa faci sa se intample lucruri pentru ei. la sfarsitul zilei, iti dai seama ca ii doare fix in cur de tine; de fapt, gresesc, multi dintre ei chiar au sentimente puternice pentru tine; cu totul negative. catre ei, direct de pe blogul meu, un "duceti-va dracului!" cat toate zilele.